Boala „zgârieturii de pisică”
REZUMAT
Etiologia bolii „zgârieturii de pisică” continuă să fie controversată de când au fost izolate două specii bacteriene din ganglionii limfatici afectaţi -Afipiafelis şi Bartonella (Rochalimaea) henselae.
Totuşi, studiile recente au demonstrat că B. henselae este decelată şi
izolată în mod frecvent din astfel de leziuni, iar în serurile
pacienţilor cu diagnostic de certitudine de boala „zgârieturii de pisică” se înregistrează titruri semnificative de anticorpi faţă de Bartonella henselae, dar nu şi anticorpi faţă de Afipiafelis. De asemenea, din rezervorul
natural (pisicile domestice sănătoase) a fost izolată B. henselae, dar nu şi A.felis.
Rolul precis al celei din urmă specii bacteriene rămâne a fi clarificat. Ambele bacterii sunt G ram -negative, facultativ intracelulare şi dificil de
cultivat.
B. henselae, Bartonella quintana şi Bartonella elisabethae determină endocardită, iar Bartonella baciliformis determină septicemie (febra de
Oroya) la gazdele imunocompetente; B. henselae şi B. quintana induc febră, bacteriemie, angiomatoză bacilară şi diateză hemoragică la pacienţii cu
imunodeficienţă în urma infecţiei virale.
Manifestările clinice includ o boală autolimitantă, subfebrilă, cu limforeticulită periferică, precum şi sindromul Parinaud cu limforeticulită şi conjunctivită.
Au fost înregistrate forme sistemice grave, cu hepatită granulomatoasă şi localizări osoase şi splenice; de asemenea, au fost raportate nevrită, encefalită, glomerulonefrită, purpură trombocitopenică şi eritem
nodos.
Diagnosticul curent al bolii „zgârieturii de pisică” este pus pe baza anamnezei contactului strâns cu pisicile pozitive serologic, a evidenţierii directe prin metode de biologie moleculară şi pe baza izolării din probele
patologice a B. henselae sau a A. felis.
Datele experimentale şi unele rapoarte clinice sugerează faptul că aminoglicozidele pot fi utile în tratarea acestei boli.
Nu există profilaxie eficace, cu excepţia evitării contactului cu pisicile domestice.
ISTORIC
Boala „zgârieturii de pisică” a fost observată în Franţa şi Statele Unite ale Americii începînd cu anul 1931.
Prima ei descriere a fost publicată în 1950 de două echipe de francezi.
În absenţa unei dovezi privind agentul etiologic, diagnosticul bolii „zgârieturii de pisică” are la bază patru criterii:
(1) contactul cu o pisică şi prezenţa unor scarifâcări cutanate sau a conjunctivitei;
(2) hipersensibilitate cutanată după inocularea experimentală subcutanată a unor filtrate limfonodulare prelevate de la gazde trecute prin boala „zgiârieturii de pisică”;
(3); aspectele morfopatologice care includ granulomul necrotic, infiltrat cu celule inflamatorii și microabcese
(4) în 1983, Wear şi colaboratorii au relatat prezenţa în 34 din 39 cazuri a unor bacili în pereţii capilari din zonele de limforeticulită datorată bolii „zgiârieturii de pisică”, după coloraţia Warthin-Starry.
Gazde
PISICA
în majoritatea cazurilor, pisicile implicate în boala „zgârieturii de pisică” sunt sănătoase, nu reacţionează la testul cutanat şi nu se îmbolnăvesc dacă li se inoculează puroiul prelevat de la pacienţii cu această boală.
De curînd, B. henselae a fost izolată din sângele unei pisici sănătoase.
În puţine cazuri totuşi agentul etiologic al bolii „zgârieturii de pisică” a fost suspectat la pisicile bolnave.
În ganglionii limfatici mandibulari ai unei pisici a fost evidenţiată o bacterie argentofilă intracelulară, dar identificarea certă a acesteia nu a fost confirmată, în ciuda faptului că lamele au fost depuse în colecţia Institutului de Patologie al Forţelor Armate.
OMUL
Boala „zgârieturii de pisică” este o entitate clinică şi patologică definită conform celor prezentate mai sus.
Sindromul Parinaud este o formă particulară a bolii, cu conjunctivită şi inflamaţia ganglionilor limfatici regionali; agentul etiologic presupus a fost observat în conjunctiva pacienţilor.
Pot fi întâlnite localizări viscerale chiar în absenţa limforeticulitei periferice.
Localizarea hepatică induce hepatită granulomatoasă şi au fost întâlnite localizări splenice, limfatice şi osoase.
De asemenea, au fost relatate cazuri de encefalită declanşată la interval de 1-6 săptămîni de la producerea zgârieturilor de pisică, ca şi polinevrite şi glomerulonefrite.
Boala „zgârieturii de pisică” mai poate determina eritem nodos şi purpură trombocitopenică.
Au fost înregistrate forme sistemice severe atât la pacienţi imunocompetenţi cât şi la pacienţi imunocompromişi, fără formare de granuloame.
PREVENIRE, COMBATERE Şl TRATAMENT
Pisicile reprezintă singurul rezervor cunoscut al agentului bolii „zgârieturii de pisică”.
Singura strategie de prevenire este cea de evitare a contactului cu pisicile; acest lucru este recomandat mai ales pacienţilor imunocompromişi.
In prezent, nu există un tratament antibiotic adecvat pentru rănile induse de zgîrieturile de pisică, antibioticele prescrise curent pentru muşcăturile de animale (amoxicilină plus clavulanat) nedovedindu-se eficace în prevenirea bolii „zgârieturii de pisică”.
Testele de sensibilitate la antibiotice pentru A. felis indică faptul că această specie este sensibilă la imipenem, aminoglicozide şi rifampicină atunci cînd testarea se face pe mediu axenic şi la amikacină şi tobramicină când testul se efectuează pe modelul celular HeLa.
Boala „zgârieturii de pisică” este în majoritatea cazurilor o boală autolimitantă şi nu există vreun studiu de referinţă privind tratamentul ei cu antibiotice. Unele articole au menţionat eficacitatea aminoglicozidelor.
A fost comunicată eficacitatea ciprofloxacinei la cinci pacienţi adulţi cu o formă regională de boală şi într-o observaţie adiţională. La copii, a fost comunicată eficacitatea complexului trimetoprim-sulfametoxazol.
Conform acestor date destul de restrânse şi a rezultatelor experimentale, în tratamentul cu antibiotice al bolii „zgârieturii de pisică” ar trebui utilizate aminoglicozidele.
